Adrian Paunescu ne-a lasat fara cuvinte
1184 vizualizari
Îmi place
Într-o zi de toamnă a anilor ’80 mă aflam pe peronul unei gări aşteptând un tren ce întârzia să apară. Cu ultimii bani pe care îI aveam (eram elevă şi vremurile erau grele) am cumpărat un număr al revistei “Flacăra”. N-am să uit niciodată cum, la un moment dat, ochii mi s-au fixat pe o poezie de dragoste care m-a făcut să uit de tot ce ma înconjura.
1184 vizualizari
Îmi place
Într-o zi de toamnă a anilor ’80 mă aflam pe peronul unei gări aşteptând un tren ce întârzia să apară. Cu ultimii bani pe care îI aveam (eram elevă şi vremurile erau grele) am cumpărat un număr al revistei “Flacăra”. N-am să uit niciodată cum, la un moment dat, ochii mi s-au fixat pe o poezie de dragoste care m-a făcut să uit de tot ce ma înconjura.
Era o poezie semnată Adrian Păunescu. Se numea “Dulcea evadare”. Au trecut de-atunci 30 de ani. Astăzi, din recunoştinţă pentru acest mare poet, care a plecat la Ceruri, am să transcriu aici, din memorie, această poezie.
Şi casa noastră e într-o pădure
Ce are arbori nenumerotaţi
Pe-un parapet suav, de frunze pure
Făcută din rindea şi din nesaţ.
E casa noastră dincolo de lume,
E casa noastră dincolo de timp,
Ne dezbrăcăm de orice fel de nume
În ciută te preschimbi, în leu mă schimb.
Începem vânătoarea pe podele
Pe lângă focul uruind solemn,
Devii pe dată ţinta gurii mele
Şi plâng încheieturile din lemn.
Te-arunci pe geam şi fugi peste zăpadă,
Te-mpiedici când sunt dâmburi mari cu ierbi,
Şi vin din întuneric să te creadă
Ciopoarele fanatice de cerbi.
Dar te-mblânzeşti, sub cetina albastră
Mi te aşezi, alături de grumaz,
Şi amândoi intrăm în casa noastră
Şi nu mai ştim ce-nseamna ieri sau azi.
Şi ne iubim ca fiara pe o fiară
Şi n-avem chef de niciun fel de semn
Chiar dacă moare lumea de afară
Noi n-auzim. Şi casa e din lemn.
Iar când epuizaţi un gând ne-ndeamnă
Spre lumea nominală de la nord,
Iţi spun fomal, “Să ne intoarcem, doamnă!”,
Iar tu răspunzi formal, “Sunt de acord!”
R.P
Galerie foto
Comentarii
Şi casa noastră e într-o pădure
Ce are arbori nenumerotaţi
Pe-un parapet suav, de frunze pure
Făcută din rindea şi din nesaţ.
E casa noastră dincolo de lume,
E casa noastră dincolo de timp,
Ne dezbrăcăm de orice fel de nume
În ciută te preschimbi, în leu mă schimb.
Începem vânătoarea pe podele
Pe lângă focul uruind solemn,
Devii pe dată ţinta gurii mele
Şi plâng încheieturile din lemn.
Te-arunci pe geam şi fugi peste zăpadă,
Te-mpiedici când sunt dâmburi mari cu ierbi,
Şi vin din întuneric să te creadă
Ciopoarele fanatice de cerbi.
Dar te-mblânzeşti, sub cetina albastră
Mi te aşezi, alături de grumaz,
Şi amândoi intrăm în casa noastră
Şi nu mai ştim ce-nseamna ieri sau azi.
Şi ne iubim ca fiara pe o fiară
Şi n-avem chef de niciun fel de semn
Chiar dacă moare lumea de afară
Noi n-auzim. Şi casa e din lemn.
Iar când epuizaţi un gând ne-ndeamnă
Spre lumea nominală de la nord,
Iţi spun fomal, “Să ne intoarcem, doamnă!”,
Iar tu răspunzi formal, “Sunt de acord!”
R.P
Galerie foto
Comentarii



































